lunes, 7 de marzo de 2016

ISTORIA INFIRMERIEI



Îngrijirea este o activitate care există de când există omenirea, influențată de circumstanțele socioculturale caracteristice fiecărui loc și moment al istoriei. În acest context sociocultural, credințele și, în cadrul acestora religia, ca și concept dominant al bolii în fiecare moment, vor fi determinante pentru analizarea evoluției îngrijirii.

De la origini, îngrijirile au fost direct relaționate cu satisfacerea nevoilor de bază pentru întreținerea indivizilor, precum hrana, căutarea siguranței, refugiul, adăpostul... și legate de două perioade din viață în care dependența de alte persoane este evidentă: copilăria și bătrânețea. Prin urmare, primele antecedente privind îngrijirea sunt legate de începerea ciclului vieții, cu îngrijirea la naștere și fiecare din noile încadrări în comunitate, centrate pe satisfacerea nevoilor de bază. În plus, dacă considerăm  că primele civilizații își desfășurau activitatea într-un mediu ostil,  în care numărul inamicilor naturali ai rasei umane era considerabil, diferențele fizice între bărbați și femei au dus la o divizare sexuală a muncii; bărbații se dedică muncii externe care presupune o forță fizică mai mare, iar femeile se ocupă de mediul apropiat, în special de tot ceea ce are legătură cu îngrijirile, circumstanță care a marcat transformarea istoriei.

FOTOGRAFIA 1 Iatreia, Asclepeia și Xenodoquio

Această legătură a femeii cu îngrijirea și începerea ciclului vital duce la apariția femeilor care se dedică îngrijirii în afara domiciliului lor. Astfel, se știe că în imperiul roman existau femei care acordau îngrijiri la naștere și noului născut, așa cum se întâmpla și în Evul Mediu, în care se recunoșteau femeile sub numele de îngrijitoare, datorită particularităților lor legate de fecunditate, datorită faptului că erau purtătoare a fiecărui membru al familiei, responsabile de naștere și responsabile cu proteția și hrănirea noului născut.

Tot de la origini, conceptul de boală sau defect fizic avea o componentă magică, derivată din sistemul de mituri, credințe și supertiții pe care omul antic le inventează, sub modul conrolului ideologic pentru a scădea teama, pentru a explica fenomenele naturii care nu se pot explica. În acest context, boala este interpretată ca un rău produs de spirite sau ca o pedeapsă a zeilor. Fiecare boală era legată de superstiție, bolnavul era îngrijit de rude, iar aceștia recurgeau la figura vrăjitorului, vraciului sau șamanului.

Sunt figuri, vrăjitoare, vraci... combină o serie de ritualuri cu capacitatea lor de a observa fenomenele naturale, strângând informații despre cazurile îngrijite pentru a le aplica la cazurile noi. Astfel, la îngrijirea bolii predomină gândirea magică.
În acest context, biserica catolică, profitând de faptul că această gândire creștină promovează altruismul, caritatea și atenția față de bolnavi și neajutoriați ca drum demn de urmat pentru a ajunge la mântuirea veșnică, începe să monopolizeze îngrijirile, adaptând și transformând riturile și superstițiile legate datorită gândirii magice de boală în chestiuni religioase. Adică, se menține gândirea magică, dar se transformă abordarea, se schimbă forma, dar nu și fondul.

Astfel, în Evul mediu spitalele sau instituțiile închise apar aproape sau în una din părțile laterale ale bisericilor și catedralelor care se contruiesc prin exercitarea nobililor și bogaților a acelei carități predicate de biserică ca drum spre mântuire. Aceste instituții, dedicate atenției față de persoanele mai defavorizate din societatea epocii, au avut un rol important în timpul marilor epidemii care au ruinat Europa. La nenumăratele carențe pe care le acumulau aceste incinte se alătura o dietă inadecvată care ducea la apariția bolilor carențiale, necunoscute în epocă, la care se însumau bolile de piele agravate de paraziți. Îngrijirile în acele centre erau acordate de cei religioși și religioase din diferite ordine, fără să se uite faptul că femeia continua să fie principala furnizoare a îngrijirilor în mediul casnic. În acest mod, în veacul al III-lea al erei noastre, episcopul Cezareei, Sfântul Vasile crea un ordin dedicat creării de spitale pentru îngrijirea persoanelor bolnave și neajutorate. Regula Sfânului Benito, în veacul al VI lea va fi cea care va marca definitiv dezvoltarea ordinelor religioae din Europa. Spitalele medievale au cuprins patru tipuri de instituții, cele pentru leproși; azilele și ospiciile pentru săraci; căminele și instituțiile dedicate îngrijirii bolnavilor fără adăpost. Toate acestea erau situate aproape de catedrale și de râuri. Mai târziu de asemenea tagmele au constituit spitale și le-au întreținut. Sarcina de a îngriji cădea mereu pe surorile din diferitele ordine din serviciul spitalelor și pe personalul din serviciu angajat în instituție.

În Evul Mediu Târziu, epoca în care mizeriile și foametea din lipsă de alimente erau la ordinea zilei, populația suferea de epidemii care au ruinat Europa. Apar drumurile de pelerinaj spre Ierusalim, Țara Sfântă și Santiago de Compostela, unde mii de pelerini au murit. Se solicitau mai multe spitale și infirmieri pentru a se ocupa de drumeți. Biserica a încurajat construirea de spitale susținute de fondurile care se duceau la îndeplinire în mod oportun. Apar atunci ordinele militare relaționate de infirmerie, spre îngrijirea și protecția pelerinilor bolnavi. Acestea din urmă au fost o consecință a expedițiilor în Țara Sfântă. Nu există multe informații cu privire la îngrijirile pe care le ofereau acești războinici infirmieri, dar există o dovadă a faptului că au construit și echipat mari spitale și că ei înșiși, cavalerii, aveau grijă de bolnavi.

Apar astfel primele ordine militare precum Cavalerii Ospitalieri ai Sfântului Ioan din Ierusalim; Cavalerii Teuhtoni; Ordinul Maltei, Cavalerii Sfântul Lazăr și Cavalerii Sfântului Mormânt, faimoșii templieri. Apogeul  ordinelor militare religioase este atins și în Spania și apare Ordinul Calatrava, cel de Montesa sau Cavalerii de Santiago.

FOTOGRAFIA 2 Hotel Dieu

Primele spitale care se cunosc sunt: Hotel Dieu din Lyon (Franța, anul 542); Hotel Dieu din Paris (Franța, anul 650); și Hotel Sfântul Duh din Roma (Italia, anul 717). În Spania primul, care se cunoaște este Spitalul din Mérida, fondat de Episcopul Orașului.

În Hispania în timpul Monarhiei Gote, domnind vizigoții, între veacul al V-lea și al VIII-lea, apare “Carta Judec sau Cartea Judecătorilor”, în această carte apare deja numele strămoșilor noștri “chirurgi”. În veacul al XIII-lea în Regatul Castiliei, conform Codului celor “Șapte partide” ale Regelui Alfonso X Înțeleptul, figurează cu numele de bărbieri; trebuiau să bărberească și să facă incizie în locuri îndepărtate și nu în piețe și pe străzi.

FOTOGRAFIA 3 Carta Judec sau Cartea Judecătorilor

Deja strămoșii noștri încept să formeze tagme și asociații cu o creștere importantă de profesioniști liberali precum este a noastră.

Stă scris că în veacul al XIV-lea se crează primele Asociații ale Bărbierilor și Chirurgilor cu hramul Sfinților Patroni Sfântul Cosma și Sfântul Damian. Aceste asociații erau instituții cu caracter religios- benefic chiar dacă în statutele lor s-au dictat norme cu privire la exercitarea profesională, dat fiind că pentru a putea exercita ca și chirurgi- bărbieri trebuiau să fie examinați de doi chirurgi din asociație.

Vedem deja că fiecare Grup, Tagmă, Asociație, etc. începe să-și dea seama că nu este doar îngrijire”, ci începe să vadă că trebuie să știi să îngrijiești și de aceea se organizează în grupuri și așa cum spuneam înainte pentru a aparține de o asociație trebuiau să treacă un examen și să fie examinați. Își dau seama că trebuie să studieze și că nu este suficient să știi.

Spre exemplu în 1310 în Valencia Asociația Bărbierilor și Chirurgilor  aveau la examen pentru toți candidații o parte teortică și alta practică. De asemenea este organizată în Barcelona în 1408, examenele lor erau la fel ca și cele din Valencia la Asociația Profesională Sfântul Cosma și Sfântul Damian a Chirurgilor și Bărbierilor.

În Madrid în anul 1385 se unifică 11 spitale în 1, Spitalul General”, împărțit în două case: una pentru contagioși și alta pentru bolnavi necontagioși. În 1524, Carlos V stabilește Spitale reale” unde se specifică funcțiile și sarcinile personalului, printre acestea infirmierul major și infirmierii asistenți. Asistența sanitară era acordată de asemenea în asociații, tagme și frății.

Capacitatea pentru exercitarea profesiei era aleasă de regii D. Fernando și Dona Isabel, la 9 Aprilie 1500, cu o Pragmatică Regală dictată în Segovia unde se spunea că:
Ordonăm ca Bărbierii și Examinatorii majori, de acum înainte, să nu consimtă nici să nu ofere locul niciunui bărbier, nici altei persoane pentru a putea crea un loc unde să se  facă incizie nici pentru a da drumul la sânge, nici să se pună lipitori, ventuze, nici să se scoată dinți nici măsele,  fără să fie examinat personal mai întâi de maeștrii respectivi Bărbieri majori, cu sancțiunea ca atunci când oricine ar face uz de lucrurile de mai sus sau de oricare din acestea fără să fie examinat, așa cum se spune, de a fi inapt pentru totdeauna pentru exercitarea acestei meserii și în plus să plătească două mii de maravedi, sancțiune în cadrul Camerei noastră, etc....

Știm ce studiau strămoșii noștri, astfel în 1541 aveau ca și carte de studiu „Cartea despre arta moașelor și despre regimentul gravidelor și al lăuzelor și copiilor”; în 1583Tratatul utilității venae festionisin”; în același anTratatul utilității sângerării”; în 1604Pragmatica prin care se dă ordinul la examenul Chirurgilor care scriu în limba spaniolă ”; în 1617Instruirea infirmierilor și consolarea bolnavilor mâhniți”. “Și adevărata practică pentru a ști cum trebuie aplicate leacurile prevăzute de medici. Este necesară ca bolnavii să fie bine vindecați și benefică practicanților în Medicină”; etc...

Prin Actul Regal al lui Filip al- V-lea, la 29 ianuarie 1711, s-a creat Clasa Chirurgilor care a însemnat un prim pas pentru coordonarea diferitelor meserii și profesii care formau un tot în diferitele ramuri ale științei dedicate vindecării bolnavilor.

În 1843 au fost aprobați “asistenții în medicină și chirurgie practicanți în arta de a vindeca”, iar în 1846 au fost “internii”.

FOTOGRAFIA 4 Cartea despre arta moașelor și despre regimentul gravidelor și lăuzelor și copiilor 1541. Tratatul despre utilitatea venae festionisin

Aceste legi au fost înlocuite prin Ordinul Regal din 9 septembrie 1857, numita “Lege Moyano” (de ministrul Dezvoltării domnul Claudio Moyano), care conform Legii Organice a Sănătății din 1855 a reglementat profesiile auxiliare sanitare, recunoscând practicanții și moașele în calitate de practicanți ai unei meserii.

1896. Dr. Federico Rubio y Gali, deschide Prima Școală Laică de Infirmerie Santa Isabel de Ungaria.

În Țara Bască
A vorbi despre bărbierii din popor, chirurgi, interni sau de doamne infirmiere înseamnă a te proiecta într-o altă epocă ale profesiei sanitare din Infirmerie. De la bărbierii veacului al XIV-lea până la profesioniștii din prezent de la infirmerie s-au produs multe schimbări.

Gipuzkoa nu era străină de ceea ce se întâmpla în alte locuri mai mult sau mai puțin apropiate, istoria îngrijirilor fiind similară cu cea a lumii de care aparținea. De la infirmeria intuitivă s-a trecut la cea primită oral de cei în vârstă din fiecare familie sau comunitate, între veacurile X și XV începând să se identifice cu persoanele care, mai întâi din noblețe, caritate și de drag, iar mai târziu pentru un salariu se vor dedica nevoilor de bază a celor afectați de boală.

FOTOGRAFIA 5 Spitalul din Țara Bască

Abia în veacul al XVI-lea se vor găsi înscrisuri destinate formării și organizării persoanelor care îngrijesc bolnavii, dedicând o atenție specială la tot ceea ce va avea legătră cu nașterea și, poate de aceea, relaționând activitatea cu lumea feminină. Acestei epoci îi aparține prima mențiune despre boli ca și complement al activității care din secolul al IX era desfășurată de către ordinele religioase, așa cum am văzut în capitolul anterior. Această legătură intimă între boli și religie dătea muncii un sens spiritual, în care predominau sentimentele ca reflexie a unei vocații. Nevoia de a pregăti în mod adecvat personalul dedicat acestor nevoi a fost rezultatul supunerii aproape complete la administrația religioasă, care era cea responsabilă cu gestionarea îngrijirilor dat fiind că era cunoscătoare a celor mai eficiente remedii. Infirmiera, subsidiară a religioșilor, nu avea opțiunea de a-și dezvolta cunoașterile și de aceea munca sa era considerată ca fiind una domestică, fără valorificare social.

În veacurile al XVII-lea și al XVIII lea au fost în vigoare regulile pe care diferitele ordine religioase le aveau dispuse pentru îngrijirea persoanelor bolnave, iar schimbarea de atitudine a infirmierelor nu se va produce până în veacul al XIX-lea când în baza caracterului adecvat au început să se însumeze cunoștințele dobândite.

În Bizkaia de când Domnul Diego Lopez de Haro a înființat Villa și i-a oferit Carta Puebla, la 15 iunie anul 1300, exista ca spital medieval cel din Magdalena sau din Sfântul Lazăr, creându-se Spitalul Sfinții Juanes pe la sfârșitul veacului al XV-lea. Stă scris în Regimentul General din 6 decembrie 1645, unde se stabilește că aceste instituții funcționau doar ca “refugii ale celor originari și locuitori din Bilbao, lipsite de finanțe, vechi și mizerabile”.

În Alava chiar dacă există date despre spitale ale sihaștrilor din 1167, Cazul cel mai cunoscut este cel al administratorilor de la Spitalul Santiago Apostol de Victoria pe care îl administrau ca “spital de vindecare”, sunt cunoscuți din 1466 deși probabil au fost prezenți de la înființarea spitalului în 1419. De asemenea în 1514 se găsesc referințe despre Spitalul din San Jose.
În Gipuzkoa, din 1485 până în 1900, numărul centrelor spitalicești sau de ajutor era foarte scăzut, doar opt centre. Există date din 1485 despre Spitalul Sfântul Lazăr în cartierul Sfântul Martin extramural în San Sebastian. Din 1535 până în 1719 se cunoaște existența Spitalului Sfântul Antonie Abate în cartierul Sânta Catalina. Ulterior, în 1787, acest spital a trecut în strada 31 August și în 1888 se transferă în bulevardul Navarra în Manteo. Spitalul Tolosa se inaugurează în 1860.

Ca urmare a legilor deja citate în anii 1855 și 1857, au început să se creeze prímele asociații profesionale din istoria infirmeriei în Țara Bască, iar când practicanții au început să iasă la lumină s-au integrat în Colegiile Chirurgilor diferențiindu-se de ei doar în ceea ce privește titulatura, până în 1867 s-a interzis exercitarea activității dacă nu se dispunea de avizul oferit de facultățile de medicină după doi ani de studii și practici spitalicești.

În timpul celui de-al doilea război carlist în toate batalioanele exista un chirurg ce făcea incizii și care, în mod normal, era practiantul care în fiecare localitate era contractat de Primărie. Perioada lungă a diferitelor războaie carliste face să existe în Ministerul de Război mai multe documente despre această chestiune, dat fiind că se ocupa de numirea chirurgilor care făceau incizii din fiecare batalion.

În 1904 s-au reglementat carierele practicanților și infirmierilor, iar doi ani mai târziu, venirea în Spania a reginei Victoria Eugenia a avut o mare importanță dat fiind că a adus cu ea filosofia lui Nightingale și curând Secția de Bărbați a Crucii Roșii s-a suplimentat cu Secția Doamnelor, înființată de regină. Constituirea Colegiului Practicanților din Guipuzcoa.

În 1915 s-a publicat “Buletinul Practicanților” și recunoașterea legală a infirmierelor religioase ale Dr. Rubio.

În 1917 ia naștere Fundația Colegiilor Practicanților Vasco-Navarra, având loc întrunirea din 24 septembrie 1918, sub președenția domnului Iglesias și cu președintele Colegiului amfitrion, domnul Martinez de Pinillos, în calitate de Vicepreședinte, au participat la ea reprezentanți ai celor șase colegii din nord (Alava, Gipuzkoa, Logroño, Navarra, Santander și Vizcaya), î plus Dl. Monfledo, Inspector Provincial al Sănătății din Logroño, oferind datorită aclamării următoarele acorduri:

Activitate datorită demnității profesiei.
Înființarea “Uniunii Practicanților din Nordul Spaniei”
Solicitarea absolvirii obligatorie
Solicitarea de a se ocupa toate posturile de lucru ordonate de Lege
Urmărirea practicării ilegale
Solicitarea de a se suprima restricțiile cu privire la asistența la nașteri
Propunerea tuturor Colegiilor din Spania să înființeze “Corpul Practicanților Spanioli”.

FOTOGRAFIA 6 Crucea Roșie San Sebastian 1947

În 1918 ia naștere Uniunea Practicanților din Nordul Spaniei (Alava, Gipuzkoa, Logroño, Navarra, Santander și Vizcaya), iar in 1921 se înființează Federația Națională a Practicanților.

În anul 1927 s-a creat “Infirmiera oficială”, iar doi ani mai târziu, în 1929, s-a stabilit absolvirea obligatorie schimbând remarcabil configurația panoramei sanitare în general și a infirmeriei în particular. În 1928 moașele s-au integrat în Colegiul Practicanților.

Evenimentele din 1936 au găsit țara lipsită de o strutură medico-sanitară capabilă să facă față multelor nevoi care se prezentau zilnic. A fost nevoie să se improvizee spitale și să se doteze cele deja existente cu personal minim dispus să îngrijească bolnavii și răniții. Unele mănăstiri au fost transformate în spitale militare, fiind numeroase ordinele religioase care s-au pretat acestui scop: Fiicele Carității din San Vicente de Paul, Fiicele Carității din Santa Ana, Surorile din San Jose, Carmelitas de la Caridad, Maicile Învățământului, Surorile Mercedarias, Surorile Consolării, Maicile Inimii Sacre, Maicile Irlandeze, Roabele Mariei, Roabele lui Iisus, Maicile Clarisas, Surorile Crucii, Surorile Săracilor…

Având în vedere numărul mare de femei care prestau servicii în spitale, cel mai frecvent fără mai multe cunoștințe decât bunăvoința lor, s-au organizat cursuri ajungând să se formeze 5.506 Daamne asistente în Sănătatea Militară prin realizarea a 116 cursuri și Statul Major, în Mai 1936, s-a creat documentul de identitate pentru Doamne asistente, ajungându-se la finalizarea războiului civil, la 12.307 titulaturi pentru infirmiere și asistente.

Se crează în 1937 Crucea Roșie din Țara Bască. Este denumită ca Asociație pentru ajutor pentru răniți în campanie, calamități și accidente publice.

În 1940 firmele “Michelin” și “Ciment Rezola” au fost primele în Guipuzcoa care au avut un practicant în instituția lor. In 1942 se crează Asigurarea Obligatorie pentru Boală. Iar în 1944 se crează Colegiile Oficiale ale Asistenților Sanitari cu Secții independente pentru Practicanți, Infirmiere și Moașe. Sediul Pedro Egaña.

În anul 1953 s-au unificat titulaturile profesionale ale Moașei, Practicant și Infirmieră cu Titlul de Ajutor Tehnician Sanitar (ATS). În 1954 prin Ordinul din 20 martie al Ministerului Guvernării se aprobă Regulamentul Consiliului Național al Asitenților Sanitari. În același an prin Ordinul din 30 Iulie se aprobă Statutele Colegiilor Provinciale ale Asistenților Santari care se împart în trei secțiuni: Practicanți, Moașe și Infirmiere. În 1955 se constituie Colegiul Moașelor din Gipuzkoa.

În 1958 prin Ordinul din 13 ianuarie se dispune Ajutoarelor Tehnice Sanitare absolvirea obligatorie trebuind să finalizeze Sețiunea Practicanților ATS masculini; în Secțiunea Infirmiere, ATS feminine și la Secțiunea Moașe.

ATS feminine specializate în asistență obstetrică. În 1977 la 1 aprilie se unifică Colegiile Practicanților, Infirmierelor și Moașelor. În 1978 la 10 octombrie, se publică Statutele Organizației Colegiului de Ajutoare Tehnice Sanitare, prin Decretul Regal 1856/1978 din 29 iunie.

În 1978 se oficiază primele alegeri democratice cu Colegiul unificat, iar în 1983 se publică Harta Sanitară din Comunitatea Autonomă a Tării Basce și ordonarea sanitară teritorială din Țara Bască.

În 1979 prin Decretul Regal, prin care se aprobă transformarea Școlii Ajutoarelor Tehnice Sanitare (A.T.S) în Școala Universitară de Infirmerie.

FOTOGRAFIA 7 Sala Spitalului

1997. 21 noiembrie. Unitatea științifică de infirmerie din Donostia se transformă în actuala Școală a Absolvenților de Infirmerie din San Sebastian-Euskal Herriko Unibertsitatea-Universitatea din Țara Bască.

Au existat de asemenea practicanți de la farmacie, interni, infirmieri, bărbieri, practicanți ai chirurgiei minore, infirmier din pavilionul contagioșilor, etc.

Ce este infirmeria?
Declarația de posesie de la CIE adoptată în 1998 și revizuită în 2004.
Mediul practicării Infirmeriei nu se limitează la anumite sarcini, funcții sau responsabilități, ci include acordarea îngrijirilor directe și evaluarea rezultatelor, apărarea pacienților și a sănătății, supervizarea și delegarea către alții, direcția, gestiunea, procesul de învățare, realizarea cercetărilor și elaborarea unei politici de sănătate pentru sistemele privind atenția față de sănătate. În plus, cum mediul practicării este dinamic și răspunde nevoilor sănătății, dezvoltării cunoașterii și avansărilor tehnologice, este necear un examen periodic pentru a se asegura că este în continuare coerent față de nevoile sănătății actuale și favorizează rezultate mai bune ale sănătății”.


Traducere din spaniolă în română
Mihaela Raznoveanu

TRABAJO ORIGINAL
La Voz de Enfermería en la Enciclopedia Auñamendi.
Primera parte
Segunda parte


AUTORES:
Jesús Rubio Pilarte
Enfermero y sociólogo.
Profesor de la E. U. de Enfermería de Donostia. EHU/UPV

Manuel Solórzano Sánchez
Diplomado en Enfermería. Servicio de Traumatología. Hospital Universitario Donostia de San Sebastián. OSI- Donostialdea. Osakidetza- Servicio Vasco de Salud
Insignia de Oro de la Sociedad Española de Enfermería Oftalmológica 2010. SEEOF
Miembro de Enfermería Avanza
Miembro de Eusko Ikaskuntza / Sociedad de Estudios Vascos
Miembro de la Red Iberoamericana de Historia de la Enfermería
Miembro de la Red Cubana de Historia de la Enfermería
Miembro Consultivo de la Asociación Histórico Filosófica del Cuidado y la Enfermería en México AHFICEN, A.C.
Miembro no numerario de la Real Sociedad Vascongada de Amigos del País. (RSBAP)